Tudor Calin Zarojanu despre Miscarea de rezistenta la "Arte, carte si capricii", pe tvr, rubrica "De ce-as citi"

Acum si pe YouTube!

https://youtu.be/cb9zlrS1IBk


Sever Gulea pe libris.ro despre Sub mainile mele


http://blog.libris.ro/2015/10/11/sub-mainile-mele/


Recent  am primit o recomandare de lectură de la Cristian Fulaş: un volum apărut la Editura Karth (imprint al Editurii Herg Bent), intitulat Sub mâinile mele, semnat de scriitorul George C Dumitru. Nefiind familiarizat cu acest autor (despre care am aflat că a publicat povestiri şi roman la edituri precum Vremea sau Paralela 45), dar mizând cu încredere pe votul pozitiv oferit de Cristian Fulaş (el însuşi un scriitor rafinat şi un cititor sofisticat – încă vă recomand cronica unei dependenţe reconstruită în romanul Fâşii de ruşine, lansat la Librăria Şt.O.Iosif Braşov anul acesta), am parcurs volumul de proză scurtă care cuprinde, în doar 170 de pagini, nu mai puţin de opt compoziţii.
Prima dintre ele şi cea mai extinsă dintre povestiri, intitulată Neliniştea sub care ai crescut îl are ca protagonist pe George, un tânăr a cărui căsnicie se destramă şi care alunecă într-o spirală a disperării din care nu mai poate ieşi. Înşelat de soţia sa, Silvia, care îl părăseşte pentru un alt bărbat, George devine sufocat de frustrare şi începe să vadă tot ceea ce îl înconjoară sub un spectru infernal. Transformat într-un monolit de ură şi suferinţă de care se lovesc şi din care ricoşează, cu scântei, toate elementele din jurul său, protagonistul primei povestiri, hipersensibilizat şi însingurat e martorul prăbuşirii unei lumi. Indiferent că merge la slujbă, că stă acasă, că ajunge în Anglia, orice peisaj devine exasperant, un pretext pentru actualizarea propriilor vulnerabilităţi şi dezechilibre. George e scos din minţi de bucuria artificială a angajaţilor urâţi, vorbăria clişeică livrată turiştilor, şedinţele cu aer ostil, aglomeraţia de la aeroport, buzele pline de botox ale notarului (care păstrează aspectul unei pompe de desfundat chiuveta), apucăturile de duhovnic de ocazie ale şefului şi aşa mai departe. Ultimul refugiu pe care speră să-l găsească, după ce consumă asumarea eşecului casnic şi în faţa familiei, după ce renunţă şi la slujbă, un loc unde să-şi reseteze fiinţa este spatiul copilăriei şi casa de la ţară. Doar că satul, cu posibile virtuţi consolatoare s-a transfomrat într-un kitsch sinistru (în care vechiul degradat e dublat de noul opulent), prietenii şi rudele de demult par îmbătrânite, plictisitoare. Reintrarea Silviei în scenă, marcată de o altă despărţire şi de venirea unui copil pe lume reprezinta singura   şansă de salvare a lui George (mergând parcă, pe un principiu homeopat, al faptului că otrava care te intoxică te poate şi vindeca). Doar că  demonii care consumă mintea protagonistului nu par să îl părăsească niciodată, ci doar să intre într-o sumară pauză de digestie şi să ridiculizeze, până la urmă, capacitatea de a ierta şi de a se ridica deasupra trecutului.
Prima şi cea mai extinsă povestire în care dezasamblarea psihică este urmărită cu un tempo lent, dar cât se poate de convingător (iar George C Dumitru este un scriitor plin de imaginaţie în a scoate la iveală, prin limbaj şi metafore diformitatea universului privită prin ochii unui personaj care se dezintegrează) este doar un intro cuminte şi suportabil pentru desfăşurarea îndrăzneaţă, concentrată şi lipsită de orice tabu a următoarelor compoziţii. Celelalte povestiri explorează derapaje psihice ale unor personaje cu minţile devorate care nici nu îşi mai pun problema recuperării sau a legitimităţii faptelor lor. Sunt pur şi simplu protagonişti spulberaţi de forţe adânci şi copleşitoare care îşi asumă cu sentimentul inevitabilului sau chiar cu plăcere morbidă revărsarea de violenţă asupra semenilor: fie că vorbim de copilul care sufocă un bebeluş din raţiuni infantile, un ucigaş de profesie care îşi desăvârşeşte opera pregătind omorul propriului fiu, un seducător care agaţă o femeie urâtă din milă şi pe care o execută ulterior, un boschetar care sfidează legile şi convenţiile etc.
George C Dumitru livrează un exerciţiu de imaginaţie interesant şi curajos, oferind câteva instantanee aproape fotografice (prin dimensiunile reduse ale prozelor care îşi păstrează însă soliditatea culorilor şi a contururilor dezvăluite) în ceea ce priveşte perspectiva asupra lumii a câtorva psihopaţi. Un asemenea exerciţiu solicită, de asemenea şi îndrăzneala cititorului, disponibilitatea acestuia de a ieşi din zona de confort şi de a căuta să pătrundă în sfera obsesivului şi a semnului antitetic cu lumea sub care par să trăiască protagoniştii lui George C.Dumitru. Îi mulţumesc lui Cristian Fulaş pentru recomandare şi o dau, la rândul meu mai departe: Sub mâinile mele este o colecţie inedită de povestiri macabre cu un puternic accent psihologic, o experienţă spectaculoasă livrată de câţiva  gladiatori ai sorţii, încrâncenaţi şi tensionaţi, dispuşi să ardă până la capăt într-o arenă literară în care nu ai ocazia să pătrunzi prea des.


Dragoș Filioreanu pe Goodread.ro despre Sub mainile mele


http://goodread.ro/recenzie-sub-mainile-mele-de-george-c-dumitru/
Nu cred că se cade să afirmăm despre volumul Sub mâinile mele, scris deGeorge C. Dumitru, că este doar o carte. Fiind divizat în două părți – neliniștea sub care ai crescut, o poveste de aproximativ optzeci de pagini, care ar putea foarte bine să fie un roman de sine stătător, și o colecție de proze scurte, care dau titlul cărții – reprezintă un exercițiu interesant al amintirilor, potențat prin inocență, dar și prin relativitate. 
Se remarcă un limbaj dur, atrăgător prin detaliile care alcătuiesc o narațiune cât se poate de verosimilă. Scriitura lui George Dumitru mi-a trezit amintiri sumbre, pe care le-am neglijat de multe ori, până acum. Văd cartea ca pe o călătorie a maturizării, materializarea unei existențe generale a omenirii, care se diferențiază prin mici detalii de la un individ la altul.
Sub mâinile mele te poate da cu totul peste cap. Actul conștientizării prin lectura acestei creații m-a făcut să privesc dintr-o cu totul altă perspectivă trecutul meu, sau ceea ce cred eu că înseamnă el, să simt prezentul, și să înțeleg cum el îmi va afecta viitorul. Poveștile acestea sunt o dovadă a felului în care banalitatea poate duce la o complexitate inimaginabilă.
Dar poate că cel mai interesant aspect sugerat în textele artistice ale lui George Dumitru este efectul pe care îl pot avea dramele psihologice asupra subconștientului unui om, manifestându-se și schimbându-ne atunci când ne așteptăm mai puțin.
Când demonii intră în tine și te locuiesc, o fac pentru totdeauna, să crezi că își vor părăsi casa de împrumut înainte să devii hrană pentru viermi este pură amăgire. Nu prietene, odată ce s-au înfruptat din carnea ta, din gândurile și sinapsele tale, vor dori să se hrănească în continuare, să-ți simtă gustul dulce-acrișor al nefericirii, al zbaterii și al durerii.
Concluzionând, pot afirma că Sub mâinile mele este o carte care mi-a oferit stări și trăiri cu totul și cu totul diferite de ceea ce anticipasem, fiind una dintre puținele creații ce mi-au permis să nu citesc numai despre cugetările scriitorului, ci mai ales să mi le (re)descopăr pe ale mele.

Andrei Judeu pe bookhub.ro despre Sub mainile mele



https://bookhub.ro/sub-mainile-mele-george-c-dumitru-2/




Cum am ajuns să ne asumăm, cu o indolență malignă, întregul mecanism neortodox al trendului literar autohton, ne metamorfozăm în simple furnici, mânate, în șir indian, într-o direcție intransigentă, trasată după vrerea altora. Orice abatere – indispensabilă și voluptoasă, uneori – din acest șir poate fi, în egală măsură, tentantă și riscantă. Scriitorii neîncadrați în șablonul criticilor, neconsumați de marele public și umbriți, pe nedrept, de mult-prea-marile nume ale lumii literare, au, din păcate, pe scena literară, o traiectorie meteorică al cărei siaj are un efect descurajant. Dar astfel de scriitori, neprizați de publicul larg, pot rezerva suprize și celor mai critici ochi. Entuziasmul, fondat sau nefondat, al unui beletrist aflat la început de drum, poate naște mici bijuterii literare demne de un prim raft al unei librarii.
George C. Dumitru este, și el, un nume ce nu trebuie omis. Opera sa, de-un gabarit relativ restrâns, merită adusă în fața publicului și – de ce nu – disecată. Cu un debut în proza scurtă, publicând în 2003 primele sale povestiri, „Vânătorul” și „Vis de mărire”, în 2013 se înscrie și la categoria romanelor, făcând public primul, singurul, dar nu ultimul său roman, „Mișcarea de rezistență”, care, de altfel, a smuls „aplauzele” câtorva critici. Recurent în segmentul prozei scurte, în 2015, la editura Karth, George C. Dumitru înglobează în volumul „Sub mâinile mele” o mână de povestiri nuanțate și consistente pe de o parte, brutale și blamabile pe de altă parte. Croite cu migală pe o osatură solidă, cele opt povestiri își au în ADN-ul lor o sămânță a psihopatiei germinată și conturată diferit.
În „Neliniștea sub care am crescut”, prima și cea mai întinsă povestire, scriitorul îndreptă reflectorul asupra unei drame domestice; drama unui tânăr, George, a cărui existență este cangrenată pe de-o parte de divorțul intentat de soția sa care și-a găsit caldura în brațele altui bărbat, iar pe de altă parte de recurenta mustrare a conștiinței care-și trage rădăcinile din copilărie când a asistat nepăsător la moartea prietenului său. Într-un număr însemnat de pagini – în comparație cu celelalte povestiri -, George C. Dumitru își permite să disece de-a fir a păr, cu un efort arheologic, tenebrosul subsol lăuntric al personajului central. Cufundat într-o depresie vecină cu nebunia, fără niciun resort calmant, extrema gândire malefică vine ca un act cathartic, de eliberare.
„Și nu mi se mai păreau ciudate gândurile morbide de răzbunare, tortura imaginară, smulgerea unghiilor, jupuirea și sfâșierea cărnii, suspendarea trupului gol și rupt de la jumătate într-un cârlig pe care să-l învârt sadic în timp ce Silvia, cu rimelul scurs, cu buzele rujate în exces până spre mijlocul obrajilor, cu gura căscată, își dă ultima suflare.”
Orice încercare de a reface punțile cu lumea exterioară își găsește finalitatea în eșec. Până și identificarea cu satul său natal, care odinioară era un balsam sufletesc, s-a volatilizat, lăsându-i, cu nostalgie, sufletul apretat. Reperele identitare, căutate, dar negăsite, îl împing pe eroul (sau antieroul?) povestirii într-o imposibilitate de resetare.
O localitate fără indentitate, unde vechiul, degradat, mucegăit, obscur, abandonat din toate punctele de vedere, cu oameni cu tot, se amesteca într-un mod cumplit cu un nou opulent și impozant, o afișare a snobismului, unde mașinile scumpe stau în curți, în spatele gardurilor de uluci, din lipsă de benzină, iar casele din ce în ce mai mari mănâncă toată curtea cu amprenta lor enormă la sol.”
Drama light – să-i zicem – pe care autorul a pensulat-o în prima sa povestire, apelând la tușe conservatoare și deloc stridente, constituie, de fapt, un preambul pentru ceea ce urmează să se desfășoare în fața cititorului: electrizante simfonii, pe diferite tonuri, ale suferinței. Pe măsură ce înaintam în miezul povestirilor, aveam să realizez că George C. Dumitru, indiferent de nucleul tematic, dezvolta o adicție pentru tot ceea ce nutrea o suferință.
O sintetizare, aici, a fiecărui fir epic care compune acest volum de proză scurtă, ar fi redundantă și ar aplatiza pofta de lectură, însă merită trecute în revistă cateva dintre obsesiile care marchează opera tânărului scriitor. Un dur exemplu este, de pildă, uciderea prin sufocare de către o copilă, din considerente puerile, a fratelui său mai mic.
„Bebe stă într-o parte, cu fața la tine. Are capul băgat într-un colț și e transpirat la ceafă. E caraghios bebe. O să îi pui perna pe cap și o să o apeși tare și el o să plângă dar nu o să audă nimeni. O să apeși atât de tare perna încât bebe o să dispară și o să se transforme în îngeraș. Așa ți-a zis Maria Gloria.”
Sau povestirea care dă și numele volumului, „Sub mâinile mele”, atinge poate paroxismul a tot ceea ce însemnă macabru și brutal; tatăl, un serial-killer, cu o nestăpânită plăcere, își ucide propriul fiu, întregindu-și astfel un puzzle demult început.
Căci urletul tău de copil se va împreuna cu urletul meu de tată și numai așa vom lăsa totul în urmă. Da, abia acum o să îmi vând sufletul diavolului, căci, odată cu tine, orice formă de umanitate din mine va dispărea pentru totdeauna.”
Toate personajele prezente în povestiri – fără excepție – constituie, de fapt, elementele favorabile și indispensabile care întrețin, constant, pe parcursul lecturii, uraganul epic. Infirmitatea sufletească a acestor pioni umani, de care autorul și profită, reprezintă fundația pe care sunt construite lumi decadente aflate sub imperiul suferinței.
Puterea textuală, polifonia trăirilor, abilitatea și dexteritatea de a dispersa tensiunea în pagini, sunt câteva dintre punctele forte care țin în picioare întreaga operă și care mă „obligă” să-l plasez pe George C. Dumitru într-un loc, la vedere, în marele concert al literaturii autohtone.

Felix Nicolau despre Sub mainile mele

George C. Dumitru, Sub mâinile mele, Karth, 2014. 

Fără să sugereze mare lucru, titlul mai degrabă ascunde decât propulsează o acţiune romanescă contemporană, suplă şi bine controlată. Într-o naraţiune despre corporaţie, Wizzair, belgieni, englezi şi conversaţii telefonice despre fiţele unora care la primele greutăţi întâlnite o zbughesc peste graniţă, este de găsit o voce narativă inteligentă şi directă. Accentul nu este pus pe galopul acţiunii, ci pe felul în care reacţioneazză şi se comportă personajele. Limbajul este firesc şi conectat la prezent, tonalitatea generală fiind îmbibată de o lehamite chill. Un roman scris exact, pentru publicul viu şi mai puţin pentru snobi ori cocalari. Nu e de aflat aici nici teribilism, nici grobianism şmecher, dar nici preţiozităţi, deşi sunt pomenite şi treburi culturale. Carte autentică, fără balast, fără filosoficale şi fără mize grozave, în vederea premiilor.


Felix Nicolau

Andra Pavel pe semnebune.ro despre Sub mainile mele



http://semnebune.ro/2014/sub-mainile-mele/#axzz3EQo1X3vM



"– Băi, George, băi, ce mai faci, băi?
La întrebări de genul ăsta nu există răspuns simplu. Încă trăiesc, aș fi putut spune. Îmi deplâng soarta. Sunt lovit și încerc să mă ridic de la pământ, sunt cu capul în jos într-o mlaștină sulfuroasă și caut să mă obișnuiesc cu mirosul. (…) cad în genunchi și mă târăsc mai departe cu picioarele tăiate, pe cioturi, mă înfig în sârmă ghimpată în fiecare zi/oră/minut/secundă îmi provoc conștient durere. Și mi-e frică de orice, din nou, ca acum mulți ani, mă înspăimântă zgomotul străzii, vântul de afară, scârțâitul mobilei din casă. Și urăsc totul așa cum n-am urât în viața mea, așa cum nu credeam vreodată că sunt în stare s-o fac (…).
– Bine, ce să fac, am zis. Uite pe-aici, mi s-a făcut dor de casă."
sub-mainile-mele_1_fullsize
Așa poți rezuma cartea lui George C. Dumitru. Un fel de-a fi bine.
Volumul „Sub mâinile mele”, apărut la editura Karth în acest an, e format din două părți. Prima parte e o poveste cu două subcapitole, „Neliniștea sub care ai crescut”, iar a doua parte, „Sub mâinile mele”, e o mică antologie de povești cu oameni. Din toate strigă tristețea, singurătatea, golul, nevoia de aprobare, de acceptare.
„Neliniștea sub care ai crescut” ni-l prezintă pe protagonist, George, ca bărbat divorțat, îngropându-și tristețea, sau, cel puțin, încercând să se împace cu ideea că Silvia l-a părăsit, făcând numeroase și inutile vizite la psiholog. Se întoarce în satul copilăriei și descoperă, fără să vrea și fără să-și propună, cauza coșmarurilor pe care le are – coșmaruri care, crede el, au reprezentat unul din motivele de divorț. Cu această nouă informație, o caută pe Silvia și îi explică, o Silvia nouă, deși veche, părăsită de cel pentru care părăsise, mamă fără soț. Drama protagonistului e însingurarea, nebunia în care se trezește, incapabil să o ierte, incapabil să o vadă pe cea pe care o iubește și pentru care a suferit.
„Sub mâinile mele” cuprinde mai multe povești scurte, intense, dureroase, amare. Un criminal de profesie, vreo doi de ocazie, un surd, un invalid, un copil. Povești triste ale unor oameni care s-ar defini ca fiind „bine”. Câteva pasaje bine gândite și superb jucate pentru personalități diferite care gândesc în moduri diferite.
Dacă în prima parte am ajuns s-o compătimesc pe Silvia și nu pe George, în fiecare dintre povestiri m-am prins în viața personajelor. Am avut constant impresia unui joc de condei. O istorisire e la persoana a doua – viața unei copile supărată pe un bebe mic ce i-a furat atenția părinților. Celelalte povestiri sunt din interior, toate ale unor bărbați. Numai că, ceea ce nu iese tuturor, autorului i-a reușit schimbul de măști. Personajele sunt individualizate, prin stil de a vorbi, ticuri, calitatea cuvintelor, lungimea frazelor. Se simte diferența dintre săracul care stă pe stradă (și a cărui grijă e să i se rupă odată și celălalt pantof, pentru impresia artistică) și surdul care s-ar vrea Beethoven și a cărui principală temere e că, odată ce el va fi trimis la azil, o să fie distrusă biblioteca: „Or să mă închidă la azil și or să pună stăpânire pe casă. Or să-mi ardă cărțile și or să-mi vândă mobila (…).”
La fel de bine se simte, prin tot, stilul autorului. Când veți citi, veți găsi, la fel ca mine, replici sau formulări sau tehnici de scriere care seamănă, dar care se pliază aproape perfect pe profilul personajului. Starea dintre foi e aceea de abandon, de oboseală, de frică să mai ai curaj. Te găsești în oameni și te deosebești întru totul de ei, în același timp. Îi condamni și îi ierți totodată. Conturezi, pe baza pasajelor descrise, întreaga lor viață, toată familia și cum arată casele, parcă le auzi vocile și aproape le ghicești pasul, tărăgănat sau sigur, obosit sau alunecos.
Nu știu care i-a fost intenția autorului și dacă el a scris tristețea ca să scape de ea, sau ca s-o evite, să simuleze o viitoare luptă cu ea. Ca cititor, însă, poți să te lași cuprins de dezolare sau poți să te bucuri: nu sunt singurul, nu doar eu; ori, din contră, să fii fericit că viața ta e mai frumoasă, că tu poți să mai vezi culorile, că încă nu te-ai dus la fund, încă nu te-ai resemnat. Oricum ar fi, eu cred că volumul lui George Dumitru merită citit și gândit. Asta pentru că toți spunem că facem bine, indiferent de cât de departe suntem de adevăr.