Povestea tristă a zilei de azi
Aşteptarea pare să aibă sfârşit. O nouă generaţie de prozatori s-a ivit în orizontul de aşteptare al istoriei literare contemporane. S-a născut anevoie, prin mari convulsii, eşecuri şi mai cu seamă printr-o nefirească zbatere într-un anonimat cultivat de veleitarismul unora şi invidia altora. Au răzbit, în primul rând, pentru că au dat expresie concepţiei despre lume şi viaţă a unei generaţii, care încă e în căutarea desăvârşirii personalităţii sale.
Nu este un lucru uşor, într-adevăr, dar e fascinant. Naşterea unui artist, spunea filosoful, se petrece odată la o sută de ani atunci când pământul face ocolul galaxiei. Este un proces ilustrat de o mitologie remarcabilă, care ne aduce aminte că spiritul ar trebui să domine materia, să-i dea formă şi conţinut.
Chiar dacă este la început, se întrezăresc câteva direcţii de acţiune literară. În primul rând, scriitorii noii generaţii privesc cu mare atenţie realitatea imediată. În al doilea rând, o privesc cu ironie sau, alteori, cu revoltă bine temperată. În al treilea rând, stilist vorbind, sunt eliminate metaforele (în proză acoperitoare de ritm epic) şi sunt selectate atributele ceea ce conferă stilului o simplitate accentuată şi o limpezime deplină mesajului. Adică: lumea contemporană, cea trăită de noi toţi, este mai mult decât imperfectă, este crudă şi nedreaptă, pe care o înnobilează doar omul cu suferinţa sa.
Cred că în acest fel poate fi citită cartea lui George C. Dumitru, „Poveste cu o fată”, care, formal, poate fi împărţită în două secvenţe: una a povestirilor cu inserţii memorialistice, alta a schiţelor cu inserţii morale. Toate însă se subscriu unui erotism frust, fără agresivitate, ca o parte importantă a existenţei zilnice.
În primele două povestiri chiar descoperim urme vagi de lirism. Sunt fapte îndeobşte obişnuite într-o viaţă trăită în dimensiunile unei realităţi de obicei potrivnice. Personajele evoluează convulsiv, se repliază faptelor şi întâmplărilor, dar în esenţă rămân caractere accentuate. Iubirea este trăită în două dimensiuni, care, la un moment dat, se intersectează pentru a construi o fiinţă profund umană. Asta nu înseamnă că nu există împrejurări spectaculoase, care determină schimbări esenţiale în gândirea personajului. Dacă în povestirea care dă şi titlul cărţii, „Poveste cu o fată”, inserţiile memorialistice sunt împinse spre fantastic, ca în Murakami, în „Paty” spectaculosul creşte gradual odată cu refuzul fetei de-a se dărui fizic iubitului din ce în ce mai tensionat, care se defulează în lectura unor cărţi; astfel, inexistenţa actului sexual este contrapusă de refugiul în ficţiune prin actul artistic. Prin urmare, este vorba despre o generaţie care sedusă de sexualitate, se poate reconfirma doar prin actul cultural.
George C. Dumitru este un îndemânatic constructor de profiluri umane. Cu mână sigură, schiţează, schiţează imaginea personajului, îi conferă toate drepturile de-a merge prin text către cititor în virtutea unui mesaj. Este antologică, cred eu, prin firescul şi simplitatea ei dorinţa omului aflat la marginea societăţii pe care toţi îl resping prin violenţe fizice şi verbale: „Mie îmi place spaţiul liber. Aerisit. Să văd cerul de departe. Şi mă gândesc că zbor. Tare mi-ar fi plăcut să zbor. Să le rânjesc de sus. Să cad în picaj apoi să mă redresez dintr-odată. Ca un pescăruş. Am întins mâinile, mi le-am desfăcut ca pe nişte aripi (…) Cine ştie, poate într-o zi chiar am să zbor. Când am să mor – cu siguranţă”. Cum tot astfel, oblomovismul din „Dreptul de a sta” capătă o înfăţişare modernă, fiind o stare provocată de respingerea sistemul social care distruge esenţa umană a individului. Egoismul social, nepăsarea celor din sistem (să nu uităm că sistemul e creat de oameni) împinge spre revoltă, care se traduce tocmai în „dreptul de sta”. În sfârşit, relaţiile tensionate din cuplu sunt asemuite cu un „pârâu fără apă”, unde ipocrizia şi minciuna surpă intens dinăuntru cei doi parteneri, ruptura fiind determinată de sterilitatea simbolică a femeii.
Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o carte promiţătoare, care începe să deseneze o tendinţă epică în scrisul românesc care trece dinspre clasicul erou cu calităţi excepţionale în împrejurări excepţionale spre eroul devenit erou dintr-o întâmplare, adică din întâlnirea cu un scriitor. Omul de pe stradă şi viaţa lui măruntă, neînsemnată pot fi surse literare. O demonstrează George C. Dumitru cu povestirile sale despre tristeţea zilelor de azi!
Liviu Comşia
Aşteptarea pare să aibă sfârşit. O nouă generaţie de prozatori s-a ivit în orizontul de aşteptare al istoriei literare contemporane. S-a născut anevoie, prin mari convulsii, eşecuri şi mai cu seamă printr-o nefirească zbatere într-un anonimat cultivat de veleitarismul unora şi invidia altora. Au răzbit, în primul rând, pentru că au dat expresie concepţiei despre lume şi viaţă a unei generaţii, care încă e în căutarea desăvârşirii personalităţii sale.
Nu este un lucru uşor, într-adevăr, dar e fascinant. Naşterea unui artist, spunea filosoful, se petrece odată la o sută de ani atunci când pământul face ocolul galaxiei. Este un proces ilustrat de o mitologie remarcabilă, care ne aduce aminte că spiritul ar trebui să domine materia, să-i dea formă şi conţinut.
Chiar dacă este la început, se întrezăresc câteva direcţii de acţiune literară. În primul rând, scriitorii noii generaţii privesc cu mare atenţie realitatea imediată. În al doilea rând, o privesc cu ironie sau, alteori, cu revoltă bine temperată. În al treilea rând, stilist vorbind, sunt eliminate metaforele (în proză acoperitoare de ritm epic) şi sunt selectate atributele ceea ce conferă stilului o simplitate accentuată şi o limpezime deplină mesajului. Adică: lumea contemporană, cea trăită de noi toţi, este mai mult decât imperfectă, este crudă şi nedreaptă, pe care o înnobilează doar omul cu suferinţa sa.
Cred că în acest fel poate fi citită cartea lui George C. Dumitru, „Poveste cu o fată”, care, formal, poate fi împărţită în două secvenţe: una a povestirilor cu inserţii memorialistice, alta a schiţelor cu inserţii morale. Toate însă se subscriu unui erotism frust, fără agresivitate, ca o parte importantă a existenţei zilnice.
În primele două povestiri chiar descoperim urme vagi de lirism. Sunt fapte îndeobşte obişnuite într-o viaţă trăită în dimensiunile unei realităţi de obicei potrivnice. Personajele evoluează convulsiv, se repliază faptelor şi întâmplărilor, dar în esenţă rămân caractere accentuate. Iubirea este trăită în două dimensiuni, care, la un moment dat, se intersectează pentru a construi o fiinţă profund umană. Asta nu înseamnă că nu există împrejurări spectaculoase, care determină schimbări esenţiale în gândirea personajului. Dacă în povestirea care dă şi titlul cărţii, „Poveste cu o fată”, inserţiile memorialistice sunt împinse spre fantastic, ca în Murakami, în „Paty” spectaculosul creşte gradual odată cu refuzul fetei de-a se dărui fizic iubitului din ce în ce mai tensionat, care se defulează în lectura unor cărţi; astfel, inexistenţa actului sexual este contrapusă de refugiul în ficţiune prin actul artistic. Prin urmare, este vorba despre o generaţie care sedusă de sexualitate, se poate reconfirma doar prin actul cultural.
George C. Dumitru este un îndemânatic constructor de profiluri umane. Cu mână sigură, schiţează, schiţează imaginea personajului, îi conferă toate drepturile de-a merge prin text către cititor în virtutea unui mesaj. Este antologică, cred eu, prin firescul şi simplitatea ei dorinţa omului aflat la marginea societăţii pe care toţi îl resping prin violenţe fizice şi verbale: „Mie îmi place spaţiul liber. Aerisit. Să văd cerul de departe. Şi mă gândesc că zbor. Tare mi-ar fi plăcut să zbor. Să le rânjesc de sus. Să cad în picaj apoi să mă redresez dintr-odată. Ca un pescăruş. Am întins mâinile, mi le-am desfăcut ca pe nişte aripi (…) Cine ştie, poate într-o zi chiar am să zbor. Când am să mor – cu siguranţă”. Cum tot astfel, oblomovismul din „Dreptul de a sta” capătă o înfăţişare modernă, fiind o stare provocată de respingerea sistemul social care distruge esenţa umană a individului. Egoismul social, nepăsarea celor din sistem (să nu uităm că sistemul e creat de oameni) împinge spre revoltă, care se traduce tocmai în „dreptul de sta”. În sfârşit, relaţiile tensionate din cuplu sunt asemuite cu un „pârâu fără apă”, unde ipocrizia şi minciuna surpă intens dinăuntru cei doi parteneri, ruptura fiind determinată de sterilitatea simbolică a femeii.
Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o carte promiţătoare, care începe să deseneze o tendinţă epică în scrisul românesc care trece dinspre clasicul erou cu calităţi excepţionale în împrejurări excepţionale spre eroul devenit erou dintr-o întâmplare, adică din întâlnirea cu un scriitor. Omul de pe stradă şi viaţa lui măruntă, neînsemnată pot fi surse literare. O demonstrează George C. Dumitru cu povestirile sale despre tristeţea zilelor de azi!
Liviu Comşia
Comentarii
Trimiteți un comentariu