Articol preluat de pe http://dreampoet.wordpress.com/2010/10/01/poveste-cu-o-fata/
Poveste cu o fată
October 1, 2010 by Andrei Zbîrnea
Din punctul meu de vedere, această carte poate fi privită în două moduri: fie ca un experiment al evoluţiei lui George ca autor, fie ca o carte ce anunţă un viitor roman. Cu oricare dintre aceste direcţii avem de-a face, ideea este una pozitivă, mai ales că debutul editorial în ziua de astăzi este precedat de un debut în mediul literar online.
Voi privi această carte din unghiul unui album muzical, luând povestirile bucată cu bucată, şi nu ca pe un tot unitar. Nu avem de-a face nici cu un one hit wonders, cum ar putea considera anumiţi cititori proza realistă pe două planuri,Poveste cu o fată, dar nici cu un album conceptual de tipul The Wall.
Prima povestire, intitulată Poveste cu o fată, merge pe două planuri narative care se tot apropie, naraţiunea la persoana I, fiind de un realism cuceritor. Cadrul poveştii oscilează între Bucureşti, Constanţa, locul natal al autorului şi Cluj, folosit doar pentru a rezolva viitoarea cheie a textului. Autorul a mizat în finalul prozei pe formule precum cea de mai jos:
Ce-ar fi de spus în legătură cu o fată de douăzeci şi şase de ani care poate a murit?
Că era frumoasă. Şi obosită. Că la şaisprezece ani îi murise tatăl şi că se depărtase de maică-sa. Că mergea cu metroul şi fuma Kent.
Prima proză scurtă este un punct forte al cărţii reuşind să capteze cititorul, care va citi cartea în intimitatea căminului, şi nu în tren cum s-a spus la lansarea volumului, de marţi, 28 septembrie de la Librăria Sadoveanu.
Paty, a doua povestire este marea mea dezamăgire privind această cărţi. Am reuşit să smulg de la autor că din punct de vedere cronologic este prima scrisă, George apelând la aleator în ceea ce priveşte aşezarea prozelor în carte. O poveste cu două triunghiuri amoroase, o poveste ce amestecă banalul cotidian cu eseişti şi autori francezi precum Gide şi Sartre, o poveste în care se simte totuşi intimitatea autorului, cu o intruziune adâncă în text. Ca şi în prima proză, avem de-a face cu spaţiul bucureştean, cu locuri comune multora dintre noi, dar şi cu un personaj cu probleme psihiatrice, în persoana lui Paty.
Popa Marin este o secvenţă a unei călătorii cu trenul, având în centru realităţile româneşti post-decembriste. Numele textului dă şi o idee cititorului despre direcţia în care doreşte să meargă autorul prin vocea personajului său. Textul este plăcut pentru oricare dintre cei care au mers măcar o dată cu trenul şi care vor înţelege mizele pe care se accentuează. O discuţie în tren, banală la prima vedere, cu o tendinţă accentuată de monolog poate fi subiect literar.
Opulenţă este din toate punctele de vedere o proză actuală, mizând foarte mult pe caracterul psihologic, pe absurd, dar şi pe acumulări ale unui om care închide ochii, şi crede astfel că va putea să treacă prin lume fentând regulile mai mult sau mai puţin formale/adecvate secolului XXI. Îmi voi permite să citez un fragment pentru a reda sentimentul trăit atunci când am citit Opulenţă:
Mie îmi place spaţiul liber. Aerisit. Să văd cerul de departe. Şi să mă gândesc că zbor. Tare mi-ar fi plăcut să zbor. Să le rânjesc de sus. Să cad în picaje şi să mp redresez dintr-odată. Ca un pescăruş.
Fraze scurte, abrupte, dar şi un cadru aproape haotic, absurd scot această proză din linia de demarcaţie a coperţilor cărţii. Dacă ar fi să compar această proză cu o piesă favorită, aceasta ar fi fără îndoială Waiting for the Sun a legendarilor The Doors.
După ce ne scoate din real şi ne pune imaginaţia să lucreze prin Opulenţă,George Dumitru ne aruncă din nou în realităţiile astea care ne macină existenţa. Căderea este prea bruscă de la frustrare şi luptă internă la lene ca şi mod de existenţă.
Dreptul de a sta e un text fain, foarte fain chiar, însă aşezarea lui după Opulenţăîi dă un handicap uriaş. Un cămin conjugal, unde doar femeia lucrează, iar bărbatul merge până la limita suportabilităţii, folosindu-se de dreptul de a staprin atitudini imature când vine vorba de un loc de muncă realizează un tablou modern, dând prozei un puternic accent feminist. Practic acesta este şi marele câştig al textului lui George Dumitru, vede problema şi de pe latura feminină.
Un pârâu fără apă nu era absolut necesar acestui volum, mai ales că vine după cele mai bune texte din punctul meu de vedere. Singura chestiune cu adevărat deosebită este metafora fertilităţii femeii, în rest se merge pe ideea unui cuplu aflat în criză, un adulter şi un avort. Povestea este totuşi condusă bine, tehnica narativă la George Dumitru fiind deja un atu dobândit de-a lungul celor şapte ani în care a lucrat la această carte.
Oare societatea de astăzi ne dă dreptul de a sta?
Comentarii
Trimiteți un comentariu