Miscarea de rezistenta - Dan-Liviu Boieriu, Cronica Literara

Dan Liviu Boieriu semenaza o cronica literara la romanul Miscarea de rezistenta:

Textul integral, mai jos:

Citind romanul de debut al lui George C. Dumitru, Mișcarea de rezistență (ed. Paralela 45, 2013), m-a uimit discrepanța ușor neplăcută între scriitura sigură, lineară (fără a fi monotonă), antrenantă (construită ingenios pe o disjuncție temporală la început greu de urmărit), pe de o parte, și o anumită frivolitate aproape telenovelistică a temei centrale, pe de alta. De regulă, în cazul romancierilor debutanți întâlnim exact situația inversă: un „curaj” deseori prostesc și fals detabuizant în alegerea plot-ului, dublat de un stil împiedicat, chinuit, involuntar comic. George C. Dumitru scrie cu talent o povestire care poate fi rezumată în câteva cuvinte: un tânăr duce o viață dublă, prins între datoria de a rămâne fidel unei căsnicii banale și datoria morală de a salva pe cineva din trecutul lui. Cele două destine sunt imposibil de conciliat, așa încât acțiunea se clădește în jurul acestui permanent balans existențial.

Personajul principal, căsătorit cu Anca, fiica unui magnat local, potent financiar și despotic, se mută temporar (invocând motive profesionale) într-un cartier bucureștean anost. Aici, aparent inexplicabil, caută compania unei fetițe care e crescută de bunică. Ceea ce părea inițial a fi o obsesie bolnăvicioasă se transformă într-o luptă surdă cu păcatele trecutului. Există pagini întregi de rememorări ale studenției (din nou: fără nimic spectaculos ori ieșit din comun) și de mici pusee introspective care rotunjesc narațiunea. Ceea ce e remarcabil în scrisul lui George C. Dumitru este modul compact și minimalist prin care creionează stările interioare ale personajelor sale. Autorul nu produce excursuri psihologice ieftine pentru a le înfățișa reacțiile, ci realizează descrieri exacte, schematice, cu efect aproape vizual: „Era o privire extrem de hotărâtă, incredibil de serioasă, apăsătoare. Își încruntase sprâncenele, avea un aer acuzator, unul de-ăla de dinainte să rostească acuza propriu zisă, însă când știi că nu mai durează mult până va fi aruncată spre tine, cu satisfacție, lovindu-te puternic și fără drept de apel.” (p.76) Sau: „Mama, care se prăbușise lângă lespedea pe care era tata întins, își încleștase mâinile de marginea ei și alunecase într-un fel de transă. Nu mai avea lacrimi. Se legăna ușor înainte și înapoi și scâncea ca un câine bolnav. Am luat-o în brațe, dar nu s-a oprit din mișcarea aceea și nici nu și-a schimbat expresia, făcându-mă să mă retrag, cumva rușinat de gestul meu.” (p.122). În plus, autorul folosește tehnica interogativității sau a speculației sugestive pe care le încearcă personajul său principal pentru a ghici background-ul oamenilor cu care acesta intră în contact: „Își urmase doar un sentiment al datoriei? Sau altceva o mânase de la spate și o adusese aici, aproape de omul pe care odată îl iubise, ca apoi să-l disprețuiască? Cine știe, poate văzându-l aproape de sfârșitul vieții, sufletul ei s-a înmuiat, inundat de amintiri, de momentele fericite, atât câte or fi fost, din viața lor. Și poate a hotărât să îl ierte, să îl absolve de vină, oricare ar fi fost aceea” (p.87).  

            Această apropiere voluntară de destinele triste ale altor personaje, cu care eroul nu are întotdeauna ceva în comun, reprezintă forma prin care el își transferă păcatele și eșecurile într-o zonă a suportabilului. Drama prin care trece (și care îl obligă să-și asume riscul de a părea neserios ori chiar patologic în ochii socrilor și ai nevestei) e trăită într-un sistem social în care fiecare pion are propria versiune a durerii, făcând, astfel, ca erorile individuale să se topească într-o vină colectivă, uriașă și purulentă. Nu întâmplător, decorurile sunt acelea ale unei Românii mizere, roase de corupție, populată de inși gregari cu cefe groase și cu o influență politică folosită în scopuri josnice și reprobabile. Este, peste tot, o formă de hiperbolizare a urâtului tocmai pentru a estompa remușcarea reală a vocii principale a romanului. Autorul folosește unele clișee caracterologice nu dintr-o lipsă a imaginației, ci pentru a reliefa strict o realitate recognoscibilă: bătrâna care duce fetița în parc are părul prins în coc și e îmbrăcată „anacronic”, Grigoroiu (politicianul care face acte de caritate tot dintr-un orgoliu impur al parvenitului care are senzația invincibilității) are „cârnăciori în loc de degete”, „fălci puternice”, burtă revărsată peste masă, cu apucături de neam prost („Terminase tot din farfurie și acum își trecea arătătorul pe suprafața ei, mai rămăsese o urmă de sos.” – p.30), iar socrul său este proprietarul unei locuințe imense, decorate „modern” și impersonal, ca o marcă a bunăstării opulente.

            Subtema întregului construct epic este, de fapt, imposibilitatea rezistenței la realitatea socială, care te corupe și te transformă într-un soldat credincios, chiar dacă principiile după care te ghidezi sunt altele decât acelea care azi „fac legea”. George C. Dumitru își folosește personajul ca pe un exponent perfect al unui anume tip de a înțelege adaptarea: un lung șir de compromisuri murdare în vederea obținerii unui rezultat curat. Nu e machiavelism, ci o  simplă coregrafie a salvării pielii proprii. Regretul de a fi nevoit să te mânjești pentru a răzbi are și efecte colaterale: un dispreț suveran la adresa celor care n-au fost nevoiți să opteze pentru scufundarea în murdărie. De aceea, eroul lui George C. Dumitru îi vorbește arogant tatălui său, pentru că acesta își exprimă dezamăgirea că fiul lui a ajuns „slugă” la socrul lui, în loc să-și construiască un viitor prin forțele sale: „Și ce să fac altceva, zi-mi tu, cumva să mor cu principiile în brațe, ca tine, să stau toată viața și să aștept un salariu de nimic de la buget, să umblu rupt în coate și ponosit, dar mândru? Cu ce te-a ajutat mândria pe tine? Ia uite ce multe ai realizat în viață, ai un amărât de apartament de cincizeci de metri pătrați, mobilat ca-n anii șaptezeci. Și acum îmi ții mie morală. Nu cred că e cazul.” (p.215)

            Opțiunea personajului principal nu e, așadar, doar între viața cu Anca și viața „secretă”, în care se găsește aruncat fără voia lui, ci și între păstrarea unor principii etice și necesitatea încălcării lor pentru a putea răzbi. Bine reliefată această pendulare constantă între două realități paralele, fără posibilitatea integrării perfecte în vreuna dintre ele („Plutind între două lumi, la confluența dintre ele, aparținând amândurora și niciuneia, deopotrivă. Sfâșiat, rupt în bucăți.”- p.166). Capitularea are, în același timp, ceva tragic și ridicol, ca într-o comedie sumbră: „mișcarea mea de rezistență se sfârșise. Fusesem nevoit să îmi vând sufletul și tipul ăsta de contract nu expiră niciodată.” (p.219)

            Romanul e bine scris, antrenant, presărat cu suficiente elemente de suspans ca să-l facă pe cititor să vrea să continue lectura până la ultima pagină. Acțiunea e bine dozată, scriitura e elegantă, minimal-obiectivă, fără prea multe excese liricoide. Chiar dacă povestea devine la un moment dat previzibilă (și chiar dacă apar și accente de melodramă ieftină pe ici, pe colo), i se datorează autorului faptul că reușește să mențină trează curiozitatea lectorului pe tot parcursul cărții. De aceea, cred că Mișcarea de rezistență îl anunță și îl recomandă pe George C. Dumitru, încă de pe acum, ca pe un prozator de cursă lungă, stăpîn pe tehnicile sale narative și pe talentul de a manipula convenabil așteptările celor mai exigenți cititori.