Andra Pavel pe semnebune.ro despre Sub mainile mele

http://semnebune.ro/2014/sub-mainile-mele/#axzz3EQo1X3vM

"– Băi, George, băi, ce mai faci, băi?

La întrebări de genul ăsta nu există răspuns simplu. Încă trăiesc, aș fi putut spune. Îmi deplâng soarta. Sunt lovit și încerc să mă ridic de la pământ, sunt cu capul în jos într-o mlaștină sulfuroasă și caut să mă obișnuiesc cu mirosul. (…) cad în genunchi și mă târăsc mai departe cu picioarele tăiate, pe cioturi, mă înfig în sârmă ghimpată în fiecare zi/oră/minut/secundă îmi provoc conștient durere. Și mi-e frică de orice, din nou, ca acum mulți ani, mă înspăimântă zgomotul străzii, vântul de afară, scârțâitul mobilei din casă. Și urăsc totul așa cum n-am urât în viața mea, așa cum nu credeam vreodată că sunt în stare s-o fac (…).

– Bine, ce să fac, am zis. Uite pe-aici, mi s-a făcut dor de casă."

Așa poți rezuma cartea lui George C. Dumitru. Un fel de-a fi bine.

Volumul „Sub mâinile mele”, apărut la editura Karth în acest an, e format din două părți. Prima parte e o poveste cu două subcapitole, „Neliniștea sub care ai crescut”, iar a doua parte, „Sub mâinile mele”, e o mică antologie de povești cu oameni. Din toate strigă tristețea, singurătatea, golul, nevoia de aprobare, de acceptare.

„Neliniștea sub care ai crescut” ni-l prezintă pe protagonist, George, ca bărbat divorțat, îngropându-și tristețea, sau, cel puțin, încercând să se împace cu ideea că Silvia l-a părăsit, făcând numeroase și inutile vizite la psiholog. Se întoarce în satul copilăriei și descoperă, fără să vrea și fără să-și propună, cauza coșmarurilor pe care le are – coșmaruri care, crede el, au reprezentat unul din motivele de divorț. Cu această nouă informație, o caută pe Silvia și îi explică, o Silvia nouă, deși veche, părăsită de cel pentru care părăsise, mamă fără soț. Drama protagonistului e însingurarea, nebunia în care se trezește, incapabil să o ierte, incapabil să o vadă pe cea pe care o iubește și pentru care a suferit.

„Sub mâinile mele” cuprinde mai multe povești scurte, intense, dureroase, amare. Un criminal de profesie, vreo doi de ocazie, un surd, un invalid, un copil. Povești triste ale unor oameni care s-ar defini ca fiind „bine”. Câteva pasaje bine gândite și superb jucate pentru personalități diferite care gândesc în moduri diferite.

Dacă în prima parte am ajuns s-o compătimesc pe Silvia și nu pe George, în fiecare dintre povestiri m-am prins în viața personajelor. Am avut constant impresia unui joc de condei. O istorisire e la persoana a doua – viața unei copile supărată pe un bebe mic ce i-a furat atenția părinților. Celelalte povestiri sunt din interior, toate ale unor bărbați. Numai că, ceea ce nu iese tuturor, autorului i-a reușit schimbul de măști. Personajele sunt individualizate, prin stil de a vorbi, ticuri, calitatea cuvintelor, lungimea frazelor. Se simte diferența dintre săracul care stă pe stradă (și a cărui grijă e să i se rupă odată și celălalt pantof, pentru impresia artistică) și surdul care s-ar vrea Beethoven și a cărui principală temere e că, odată ce el va fi trimis la azil, o să fie distrusă biblioteca: „Or să mă închidă la azil și or să pună stăpânire pe casă. Or să-mi ardă cărțile și or să-mi vândă mobila (…).”

La fel de bine se simte, prin tot, stilul autorului. Când veți citi, veți găsi, la fel ca mine, replici sau formulări sau tehnici de scriere care seamănă, dar care se pliază aproape perfect pe profilul personajului. Starea dintre foi e aceea de abandon, de oboseală, de frică să mai ai curaj. Te găsești în oameni și te deosebești întru totul de ei, în același timp. Îi condamni și îi ierți totodată. Conturezi, pe baza pasajelor descrise, întreaga lor viață, toată familia și cum arată casele, parcă le auzi vocile și aproape le ghicești pasul, tărăgănat sau sigur, obosit sau alunecos.

Nu știu care i-a fost intenția autorului și dacă el a scris tristețea ca să scape de ea, sau ca s-o evite, să simuleze o viitoare luptă cu ea. Ca cititor, însă, poți să te lași cuprins de dezolare sau poți să te bucuri: nu sunt singurul, nu doar eu; ori, din contră, să fii fericit că viața ta e mai frumoasă, că tu poți să mai vezi culorile, că încă nu te-ai dus la fund, încă nu te-ai resemnat. Oricum ar fi, eu cred că volumul lui George Dumitru merită citit și gândit. Asta pentru că toți spunem că facem bine, indiferent de cât de departe suntem de adevăr.